Barocul sicilian
Barocul sicilian este o formă distinctă a arhitecturii epocii și stilului baroc care s-a manisfestat unic în arhitectura insulei Sicilia, din sudul Italiei, în secolele al 17-lea și al 18-lea. Stilul barocului sicilian este relativ ușor de recunoscut, datorită prezentării particularităților generale ale barocului într-o formă a ornamentației de o bogăție extremă, nemaiîntâlnită la alte variații naționale și/sau locale ale stilului, dar și datorită omniprezenței măștilor rânjitoare și a amorașilor, numiți putto, respectiv putti, la plural, în italiană. Aceste elemente distintive ale barocului conferă Siciliei o identitate arhitecturală unică. Înainte de 1693, anul cutremurului care a zguduit Sicilia, stilul arhitectural baroc a fost folosit pe insulă într-o manieră naivă, parohială și provincială, având o evoluție lipsită de personalitate, fiind un hibrid între arhitectura nativă locală cu elemente luate cam la întâmplare din diferite alte culturi.